„Eu cu mine” în acest context se referă la lumea interioară a experienţelor unei persoane, inclusiv dialogurile dintre diferitele părți ale Sinelui şi cum acestea se constituie şi se dezvoltă cu timpul.
Relația sinelui cu sinele înseamnă capacitatea persoanei de a fi conștientă de lumea sa interioară, dialogul dintre diferitele părți ale Sinelui, cum înregistrează propriile experiențe, cum se acceptă, cum se simte. În literatura de specialitate găsim la acest punct dezbătută și relația dintre Sine ca subiect și Sine ca obiect. Sinele ca subiect se referă la acel „eu” ca reprezentare a mea despre mine, tot ceea ce știu despre mine prin propriile mele observații. Sinele ca obiect se referă la faptul că eu însumi mă percep între alții, un obiect printre alte obiecte. De exemplu, o supra-accentuare a polarității “Eu” poate conduce într-o concentrare prea mare asupra sinelui subiectiv, cu o capacitate redusă de a se vedea pe sine ca pe un obiect între altele, iar aceasta poate duce la o formă de absorbire de sine care conduce o persoană către a fi inconştientă de impactul său asupra altora şi o poate duce la ignorarea nevoilor altora.
O supra-accentuare a polarității “Mine” poate determina o persoană să simtă că are un simț al sinelui redus, un sentiment că plutește în derivă într-o lume a altora, doar un alt obiect într-o lume de obiecte, la mila mediului, fără drepturi pentru propriile nevoi. Acest lucru poate conduce la depresie şi la un sentiment de zădărnicie. Într-o funcționare sănătoasă, o persoană va avea abilitatea de a conține ambele polarități, de a păstra un sentiment al valorii de Sine și al propriei mijlociri şi va experimenta de asemenea un simț al Sinelui între alții, de a fi o parte a lumii altora (Gilbert, M. & Orlans, V. (2013). Psihoterapie Integrativă: 100 puncte cheie şi tehnici. Bucureşti: Liber Mundi)
Psihoterapia integrativă aduce foarte mult în prim plan ideea de relație: relația interpersonală și contactul individului cu sine însuși. Întreruperea contactului în cadrul acestor relații este atât răspunsul, cât şi cauza durerii psihice. Întreruperea contactului intern îmbracă mai multe forme: negarea, dezangajarea, depersonalizarea şi disocierea. Negarea este o întrerupere cognitivă: reprimarea amintirilor, incapacitatea de a rezolva probleme şi lipsa de înțelegere a conexiunilor. Dezangajarea se referă la incapacitatea de a tolera sentimentele, mai ales cele dureroase. Desensibilizarea este pierderea contactului cu propriile senzații corporale. Depersonalizarea implică un abandon psihic al corpului şi al sensului sinelui, în timp ce disocierea este mecanism de apărare tipic în care conştientul este divizat în părți separate care pot chiar să ajungă să funcționeze ca personalități independente.(Evans, K. & Gilbert, M. (2010). Introducere în psihoterapia integrativă. Un model relaţional integrativ al psihoterapiei. Bucureşti:Liber Mundi.)
A avea o relație sănătoasă cu tine este un foarte important pas în a ajunge la o stare de armonie și fericire durabilă, dezvoltarea personală și psihoterapia te ajută să faci pași rapizi către acest deziderat.